De Sat Dharam Kaur ND
Una dintre întrebările pe care le pot adresa unui client într-o sesiune de Compassionate Inquiry este „Cine vorbește acum?” sau „Cine crezi că ești în acest moment?” Aceleași întrebări mi se aplică și mie când sunt în rolul de terapeut – „Cine din mine vorbește clientului?”, „Cine cred eu că sunt în acest moment?” Sunt un profesor, un salvator, un consilier, un încurajator, un analist, un explicator, un interogator, un reparator, un antrenor, un ghid, un ajutor sau sunt pur și simplu prezent cu clientul în procesul său? Răspund la indiciile verbale și non-verbale pe care le oferă și sunt deschisă la ceea ce urmează să se întâmple? Rolul Practicantului de Compassionate Inquiry îl asemănăm cu cel al unei oglinzi clare – sarcina noastră este să reflectăm clientului ceea ce el ne dezvăluie verbal și prin limbajul corpului, astfel încât să poată să se vadă, să se audă și să se experimenteze direct, nu așa cum pretind că sunt, ci așa cum sunt cu adevărat. Reflectarea și întrebările noastre îi sprijină pe clienți în exprimarea a ceea ce este adevărat pentru ei din punct de vedere somatic, emoțional și experiențial.
Compassionate Inquiry este o terapie relațională; vindecarea și transformarea au loc atât pentru client, cât și pentru practicant, într-un cadru terapeutic relațional. Este o oglindă în două sensuri. Fără îndoială, problemele clientului sunt, într-un fel, și problemele mele, iar perspectivele și creșterea personală apar în mine pe măsură ce lucrez cu clienții mei. Relația dintre mine și clientul meu este ca un dans – clientul conduce, iar eu răspund, și acest schimb coregrafiază sesiunea.
Ca în orice relație, într-o anumită măsură, ne recreăm reciproc prin schimbul nostru. Modul în care răspund clientului fie facilitează deschiderea, vindecarea, înțelegerea, exprimarea și eliberarea, fie nu. Astfel, o întrebare și o conștientizare importantă pentru mine, în orice moment, este „Cum mă prezint? Cine sunt eu cu această persoană? Care sunt factorii declanșatori și judecățile mele, dacă există? În mod inconștient, am nevoie de ceva de la clientul meu – îl folosesc pentru a-mi satisface nevoile neîmplinite?”
Întrebarea „Cine sunt eu?” a fost explorată de teologi, filosofi, învățători spirituali, psihologi, scriitori, neurocercetători, sociologi și fizicieni. Aceasta apare pentru mine în momentele de tranziție, când există schimbări în lumea mea internă sau externă și o schimbare de roluri. În aceste momente, iau decizii conștiente cu privire la unde să aloc timpul și energia și cum aleg să mă prezint în viața mea. În funcție de familia, religia, cultura, pregătirea, experiențele, atașamentele, vârsta și perspectiva fiecăruia, răspunsul va fi diferit. Răspunsul la întrebare este modelat de identitatea subiectivă a fiecăruia.
Dicționarul Merriam-Webster definește identitatea ca fiind „caracterul distinctiv sau personalitatea unui individ.” Alte definiții includ „numele unei persoane și alte fapte despre cine este ea”; „faptul de a fi, sau de a te simți, că ești un anumit tip de persoană, organizație etc.; calitățile care fac ca o persoană, organizație etc. să fie diferită de altele”; „condiția de a fi tu însuți sau însuși, și nu altcineva” sau „Identitatea reprezintă calitățile, credințele, trăsăturile de personalitate, aspectul și/sau expresiile care caracterizează o persoană sau un grup.” Citind fiecare dintre aceste definiții, niciuna dintre ele nu se potrivește pe deplin cu propria mea înțelegere a cine sunt eu.
Sunt de acord că am un nume, o personalitate, o vârstă, un set de credințe, valori, un aspect și un corp. Totuși, niciuna dintre aceste atribute nu vorbește despre esența „cine sunt eu” – în schimb, ele descriu ceva despre cum mă prezint în lume sau despre cum mă percep ceilalți. Experiența mea despre cine sunt eu se apropie mai mult de cuvântul „conștiință”. Conștiința se referă la capacitatea mea de a fi prezent, conștient, atent, cu discernământ și capabil să aleg ce gânduri sau credințe să aliniez, ce să spun și cum să acționez. Conștiința conștientă îmi permite să observ senzațiile corpului, emoțiile, credințele și poveștile din mintea mea și apoi să decid cu care să mă identific sau să acționez și pe care să le ignor.
În orice moment, pot acționa conștient sau inconștient. Când sunt inconștient, prezența, conștientizarea și discernământul sunt absente și acționez din ignoranță, din compulsii, din credințe și prejudecăți inconștiente, nevoi neîmplinite, mecanisme de apărare, strategii de coping sau din obișnuință. Când sunt conștient, pot folosi trăsăturile mele de personalitate; pot acorda atenție corpului meu; pot alege valorile după care să trăiesc; pot alinia sau pune la îndoială anumite gânduri și credințe; pot exprima autenticitatea mea; și pot îndeplini anumite roluri, recunoscând că nu sunt niciuna dintre acestea. Ca ființă conștientă, pot recunoaște ignoranța mea; pot fi deschis și curios; pot aduce conștientizare asupra compulsiilor și prejudecăților inconștiente și asupra răului pe care îl cauzează mie și altora; și pot recunoaște impactul pe care îl am asupra altora în anumite roluri. Când sunt conștientă, pot fi umilă, acceptantă, conștientă și plină de compasiune.
Deși manifestarea exterioară a corpului, personalității, credințelor, gândurilor și valorilor se poate schimba în timp, conștiința însăși este neschimbată, mereu prezentă și detașată. Este un punct de ancorare mult mai puternic și mai precis pentru identitatea mea decât corpul, mintea, personalitatea sau rolurile pe care le joc.
În ciuda acestei realizări, trăim într-o lume de nume și forme, unde identificarea cu credințele, culoarea pielii, rasa, genul, orientarea sexuală, religia, cultura și multe alte expresii bazate pe corp sunt comune. Interpretăm lumea prin simțuri, în special văzul. Mintea noastră înțelege lucrurile prin etichetare, comparații, judecăți și presupuneri. Acest proces al minții creează diviziune și separare, formează opinii sau crede că are dreptate: „Dacă eu am dreptate, atunci cineva altcineva trebuie să greșească.” Ne restrângem apoi viziunea asupra „cine sunt eu?” și ne limităm atunci când ne identificăm cu oricare dintre categoriile de mai sus. Concretizăm o identitate și ne putem bloca în îndeplinirea unui anumit rol sau în apărarea unei poziții.
Pe de altă parte, identificarea cu genul, preferința sexuală, cariera, rasa etc. oferă minții și ego-ului o structură cu care se simt în siguranță știind unde se încadrează și oferă un sentiment valoros de apartenență și atașament. Familiile și societățile sunt organizate în jurul categoriilor. Copilul cel mai mare sau copilul de sex masculin primește o considerație diferită în multe culturi față de copilul cel mai mic sau de sex feminin. Când ne aliniem cu o categorie anume, creăm legături cu cei din aceeași categorie, stabilim un vocabular, un cod vestimentar și o înțelegere comună care întărește identificarea noastră și sentimentul de apartenență în acea categorie, și adesea ne unificăm cu alții din categoria noastră pentru a ne îmbunătăți viața sau viața altora. Tânjim după siguranța pe care ne-o oferă apartenența, chiar dacă această apartenență duce la critici, persecuție, opresiune sau moarte din partea celor care se aliniază unui set diferit de convingeri sau unei categorii diferite, cum ar fi o religie sau un partid politic.
În unele situații, acest proces a condus la creșterea libertății, egalității și acceptării prin mișcări precum drepturile femeilor, drepturile homosexualilor, drepturile lucrătorilor, mișcarea “me too” și Black Lives Matter. Grupurile, mișcările și revoluțiile sunt necesare pentru a genera o voce puternică care să impulsioneze schimbările societale și să dărâme paradigmele și structurile învechite și opresive.
Fără identificarea în cadrul categoriilor, este greu de imaginat cum ar putea fi menținută ordinea în familii, comunități și societatea umană în ansamblu. Cum ar putea un sistem politic să prevină corupția dacă ar exista un singur partid? Cum ar avansa știința dacă nu ar exista teorii concurente cu privire la ceea ce rămâne necunoscut? Aceste categorii ajută, de asemenea, în mod paradoxal, la schimbarea unei ordini existente atunci când suficient de mulți oameni se unesc pentru a se opune acesteia.
Dezavantajul acestui lucru este că, atunci când ne identificăm cu o categorie, ne “alterăm” cu o categorie diferită. Creăm persoane din interior și persoane din exterior – cei care fac parte din tabăra noastră și cei care nu fac parte. Vedem mai degrabă diferențe decât puncte comune, ceea ce poate duce la frică, dușmănie, violență, nedreptate și război.
Este posibil să acceptăm diferențele fără “alteritate”? Să respectăm libertatea de exprimare a indivizilor, opiniile, egalitatea și drepturile fundamentale ale omului fără a le face să greșească? Eu cred că da, dar asta înseamnă să îi vedem pe ceilalți prin prisma compasiunii, acceptării, umilinței, curiozității și egalității. De asemenea, înseamnă că suntem dispuși să recunoaștem privilegiile și prejudecățile inconștiente pe care le avem și care îi oprimă pe alții și că este responsabilitatea noastră personală și colectivă să reducem opresiunea și să lucrăm pentru a oferi oportunități egale persoanelor marginalizate sau celor din tabăra cealaltă.
Acest lucru mă readuce la întrebarea: “Cine sunt eu cu clientul meu?” Ajung la răspunsul că eu sunt atât o conștiință care nu are o identitate fixă, cât și condiționarea, percepțiile, învățarea, corporalitatea, senzațiile, emoțiile și suma totală a experiențelor mele subiective. Ședințele decurg bine atunci când sunt conștientă de aceste două perspective în mine și în clientul meu și pot recunoaște și trece de la una la alta. Cum ați răspunde la întrebarea: “Cine sunteți dumneavoastră ca terapeut?”
