În ultimul timp, m-am tot gândit la o întrebare: Când a devenit totul atât de serios? Nu pentru că seriozitatea ar fi în sine o problemă. Există responsabilități care merită întreaga noastră atenție. Unele dificultăți nu pot fi depășite doar cu un râset, unele obligații trebuie neapărat îndeplinite, iar unele […]

Eram la un seminar de inteligență emoțională când discuția din sală a alunecat, așa cum se întâmplă mai devreme sau mai târziu, spre iertare. Facilitatorul a explicat că rădăcina cuvântului „pardon” vine din latinescul „perdonare”. A dărui complet. A ierta complet. Să nu mai aștepți nimic înapoi.  Iertarea, ne-a spus

…..sau ziua în care am pus jos ghemul judecății de sine. Îmi amintesc ziua în care am încetat, pentru prima dată cu adevărat, să mă mai pedepsesc. Era în mentorat. Revizuiam un studiu de caz și, pe măsură ce ascultam înregistrarea, ceva în mine s-a strâns. Doamne, ar fi trebuit

Există un tip specific de disconfort care apare atunci când realizăm că s-ar putea să fi greșit.  Nu o greșeală dramatică sau de neiertat. Nu genul de greșeală care ne face să fim niște persoane groaznice. Ci pur și simplu o greșeală în sensul cel mai obișnuit și uman.  Am

Aproape zilnic, cineva îmi urează bună dimineața.  A devenit unul dintre acele lucruri mici și constante pe care corpul ajunge să se bazeze, chiar și atunci când nu îți dai seama de asta. Telefonul se luminează. Urarea apare pe ecran. Ziua începe cu acea mică confirmare că exiști în mintea

Când mă gândesc la ideea de convingere de bază, primul lucru care îmi vine în minte este imaginea tatălui Sofiei. Sofia este prietena fetiței mele și sora lui Eduard. Într-o zi, Sofia și Eduard au apărut în parcul din cartier cu biciclete cu roți ajutătoare, foarte mândri de aceste cadouri

Îmi observ cel mai clar nerăbdarea în situații obișnuite, de zi cu zi.  O coadă care înaintează greu. O programare care întârzie. Cineva care merge în fața mea într-un ritm care nu se potrivește cu al meu. Nu se întâmplă nimic dramatic. Nimeni nu pățește nimic. Și totuși, simt cum

Obișnuiam să spun „da” înainte să fi apucat măcar să aud întrebarea până la capăt. Nu fiindcă răspunsul nu conta. La un moment dat, am învățat că „da” era mai sigur decât „nu”.  Că „da” îi ținea pe oameni aproape, iar „nu” crea distanță. Că îmi măsuram valoarea prin cât

Îmi spun că ar trebui să ajung la sală de cel puțin trei sau patru ori pe săptămână. Când reușesc, mă simt mai aproape de mine: mai clar, mai stabil, mai capabil să întâmpin ziua. Așa că, atunci când sar peste o sesiune, sau peste mai multe, mă simt dezamăgit.

Tiparele pe care le observăm nu sunt, de obicei, întâmplătoare. În abordarea Compassionate Inquiry®, ele sunt înțelese ca adaptări: moduri de a relaționa, de a te proteja și de a căuta alinare, care au avut sens în contextul în care ai trăit atunci. Tiparele de atașament, strategiile de adaptare și