De Dr. Maria Egervari – Manjeet Adi
Ieri, am auzit o conversație între două persoane tinere și în formă la sală. Una dintre ele povestea că prietena ei se întâlnea cu un bărbat supraponderal. Cu un dispreț evident în voce, a spus că ar prefera să stea acasă singură decât să atingă vreodată o persoană ca el. Repulsia de pe fața ei era evidentă, și asta m-a făcut să reflectez asupra problemelor complexe legate de folosirea mâncării pentru alinarea durerii și asupra judecăților și rușinii asociate acestor probleme.
Folosirea mâncării pentru a oferi confort este foarte comună în lumea modernă. Reclamele pentru produse alimentare atent concepute, sau mai degrabă, substanțe asemănătoare alimentelor, au ca scop să ofere plăcere ca o scăpare de la sentimentele noastre. Concepute în principal pentru a satisface nevoia de plăcere senzorială și pentru a crea și perpetua poftele, aspectul nutrițional este cel mult un component secundar.
Atitudinile pe care le-am văzut la sală sunt răspândite. La fel de răspândite sunt și oportunitățile de a accesa mâncarea care duce la creșterea în greutate. Aceste două aspecte sunt în contrast puternic unul cu celălalt și prezintă provocări tot mai mari pentru cei care deja se luptă.
Când mâncarea devine obiectul adicției, adaugă un alt strat acestui peisaj deja complicat – neurobiologia adicției. Nu putem renunța la mâncat în același mod în care putem renunța la alcool sau heroină. Nu există indicatoare atunci când intrăm în acest teritoriu particular al comportamentului adictiv; pornind de la necesitatea inevitabilă și vitală de a ne hrăni.
Cantitatea de rușine care însoțește supraponderalitatea sau obezitatea poate fi copleșitoare. Auto-judecata este aspră și auto-pedeapsa este severă. Rușinea îi deconectează pe cei care suferă de adicție când vine vorba de mâncare, adesea ducând la izolare severă și evitarea dezvoltării relațiilor semnificative. Rezultatul este o durere și mai mare care apoi trebuie alinată – natural – cu mâncare.
Cum rupem acest ciclu vicios?
Îl rupem explorând rădăcina comportamentelor adictive și funcția lor adaptativă, aducând în atenția clientului ideea că acestea sunt mecanisme de adaptare rezultate din nevoi neîmplinite în copilărie sau din experiențele de abuz fizic, sexual sau psihologic. Acesta este unul dintre pașii Compassionate Inquiry și utilizarea lui poate deschide porțile spre compasiunea de sine:
„Adu conștientizarea clientului către înțelegerea comportamentului lor ca un mecanism de adaptare. Întreabă-i ce le oferă comportamentul sau substanța respectivă și dacă aceasta este o nevoie umană normală. Ajută-i să fie plini de compasiune față de ei înșiși și să se îndepărteze de auto-critică.”
Gabor explică frumos acest lucru într-unul dintre videoclipurile sale:
„Ce se întâmplă este că, pentru ca esența să se dezvolte în noi, mediul timpuriu trebuie să reflecte bucuria noastră, trebuie să reflecte puterea noastră, trebuie să reflecte frumusețea noastră și trebuie să reflecte vitalitatea noastră. Când mediul nu poate face asta, închidem acele părți din noi pentru că este un loc prea singuratic; este prea înfricoșător să fim singuri cu ele. Închidem toate acele zone din noi, astfel încât pierdem conexiunea cu propria noastră esență, ceea ce ți s-a întâmplat și ție. S-a întâmplat multora dintre noi.”
Așa cum spune Gabor, „Întrebați de ce este durerea, nu de ce este adicția.” Practicienii Compassionate Inquiry sunt invitați să exploreze experiențele timpurii și credințele pe care le generează acestea. Gabor ne ajută să înțelegem că vedem lumea prin prisma credințelor noastre (mintea ta creează lumea), ceea ce aduce nevoia de mecanisme de adaptare.
Apoi invităm la compasiune pentru copilul mic ale cărui nevoi nu au fost îndeplinite și care a găsit o modalitate de a face față durerii.
Fie ca toți să fim deschiși, curioși și plini de compasiune de fiecare dată când întâlnim pe cineva care folosește mâncarea pentru a-și alina durerea.
