De Sanjog
Când am început să scriu această postare pe blog, străzile multor orașe din țara mea, Ecuador, erau aproape goale. Pe 9 ianuarie 2024, președintele națiunii noastre a declarat război împotriva a 22 de bande criminale care au pătruns în sistemele noastre judiciare, de securitate și politice în ultimii șase ani. După acest anunț, ni s-a cerut tuturor să ne întoarcem acasă și să rămânem în interior. Copleșiți de frică și confuzie, copiii au fost luați de la școli, instituțiile publice au fost închise, iar afacerile și-au închis porțile. În timp ce armata și poliția ne-au oferit să ne aducă înapoi în siguranță, am stat reflectând la tipul de “siguranță” de care aveam nevoie, întrebându-mă cum am ajuns de la a fi a doua cea mai sigură țară din America Latină în 2017, la a fi astăzi a cincea cea mai periculoasă țară din lume.
Una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-am învățat în Compassionate Inquiry este că ființele umane accesează siguranța prin conexiune.
Prima mea reacție după anunțul președintelui a fost, bineînțeles, să mă întorc acasă. A doua reacție imediată a fost să trimit mesaje tuturor celor la care țin pentru a mă asigura că sunt în regulă. Deși „un război împotriva terorismului”, așa cum a spus președintele, ar fi trebuit să îmi ofere un sentiment de ușurare, nu a făcut-o. Ceea ce mi-a calmat sistemul nervos a fost să știu că familia și prietenii mei erau acasă. Ca oameni, suntem construiți pentru conexiune. Suntem programați să avem grijă unii de alții.
Știind că numărul tinerilor și copiiilor din țara mea care se alătură cartelurilor de droguri a crescut rapid, mă întristează. Acest lucru subliniază faptul că nu am reușit să creăm siguranță pentru acești copii. De asemenea, scoate în evidență trauma rasială și intergenerațională pe care am lăsat-o neglijată. Majoritatea copiilor, fiind de origine neagră sau indigenă, aceiași copii pe care sistemele coloniale i-au oprimat de secole, sunt acum acuzați de provocarea acestei crize și confruntați cu mai multă violență și ostracizare.
În Ecuador, ca și în multe țări din America de Nord și de Sud, comunitățile BIPOC (indigeni și persoane de culoare) încă se confruntă cu ocuparea pământurilor lor, strămutarea forțată, sărăcia, lipsa accesului la servicii de bază, educație și locuri de muncă bine plătite. Deși este adevărat că siguranța este disponibilitatea conexiunii, premisa pentru aceasta trebuie să fie absența amenințării și garantarea drepturilor noastre de bază.
Reflectând la tipul de siguranță pe care mi-l doresc să îl văd în Ecuador și în lume, mă gândesc la intersecțiile inevitabile dintre domeniile vindecării și justiției sociale; la nevoia noastră urgentă de a reduce inegalitățile între populații și la posibilitatea de a construi reziliență prin consolidarea comunității, a conexiunii cu pământul și a spiritului.
Sunt recunoscătoare că fac parte din comunitatea CI, care continuă să îmi hrănească corpul, mintea și inima. Sunt, de asemenea, recunoscătoare pentru toate inițiativele pe care această comunitate le-a luat pentru a îmbunătăți poziția sa în ceea ce privește diversitatea, echitatea și incluziunea.
Așa cum afirmă cu pricepere Gabor: „nu ne putem asuma responsabilitatea pentru lumea care ne-a creat mințile, dar ne putem asuma responsabilitatea pentru mințile cu care ne creăm lumea. ”Fie ca toți să ne construim curajul de a pune la îndoială credințele care duc la reproducerea unui sistem care îi privilegiază pe cei puțini în detrimentul celor mulți”. Fie ca noi să ne amintim că depindem unii de alții pentru supraviețuire și vindecare; și că această lume nu va fi sigură pentru nimeni până nu va fi sigură pentru toți.
