De Charon Normand-Widmer
Recent, am discutat cu o colegă care mi-a spus că unii participanți BIPOC (Negrii, Indigeni și persoane de culoare) cu care s-a antrenat în cadrul programului CI, au afirmat că CI era “prea alb” pentru ei. Fiind eu însumi o persoană BIPOC care a parcurs programul, am fost șocată și surprinsă de această experiență raportată, deoarece nu am trăit asta personal.
Am analizat reacțiile mele: mai întâi furie. Cum îndrăznește cineva să plaseze această abordare îndrăgită în sfera colonialismului? Apoi, am realizat: pot vorbi doar despre propria mea experiență, așa că să aduc compasiune – să fiu sensibilă la experiența celorlalți. Următorul pas a fost să clarific terminologia. M-am întrebat: cum înțeleg eu colonialismul? Cum înțeleg eu trauma colectivă? Acestea sunt cadrele mele atunci când îi aud pe ceilalți BIPOC vorbind despre trauma colectivă și încadrând CI ca fiind “prea alb” ca răspuns la colonialism.
Colonialismul și trauma colectivă sunt două fenomene distincte, dar interconectate, care au avut un impact profund și de durată asupra societăților și indivizilor din întreaga lume. În timp ce colonialismul se referă la dominația politică, economică și culturală a unui grup sau națiune asupra altuia, trauma colectivă se referă la rănile psihologice și emoționale experimentate de un grup de oameni ca rezultat al experiențelor comune de violență, opresiune sau injustiție. În ciuda diferențelor lor, atât colonialismul, cât și trauma colectivă împărtășesc asemănări în mecanismele lor de putere, exploatare și moștenirile durabile pe care le lasă în urmă.
Colonialismul, adesea motivat de ambiții imperiale și căutarea de resurse și teritorii, implică subjugarea popoarelor indigene, impunerea unei reguli străine și exploatarea muncii și resurselor naturale. Funcționează prin sisteme de dominație și control care perpetuează inegalități și suprimă agenția și autonomia populațiilor colonizate. Efectele colonialismului sunt variate și complexe, incluzând exploatarea economică, ștergerea culturală și violența fizică. Aceste moșteniri coloniale continuă să modeleze dinamici de putere, structuri sociale și identități în societățile post-coloniale, adesea perpetuând cicluri de sărăcie, marginalizare și conflict.
Trauma colectivă, pe de altă parte, apare din experiențe de violență în masă, deplasare sau opresiune care provoacă răni psihologice și emoționale întregilor comunități sau populații. Această traumă nu este doar individuală, ci și colectivă, fiind împărtășită între generații și încorporată în memoria colectivă și identitatea unui grup.
În confruntarea cu moștenirile colonialismului și traumei colective, este esențial să recunoaștem interconectivitatea acestor fenomene și impactul lor durabile asupra indivizilor și societăților. Vindecarea din trauma colectivă necesită abordarea cauzelor profunde ale opresiunii și injustiției, inclusiv efectele continue ale colonialismului și violenței sistemice. Acest proces implică recunoașterea și validarea experiențelor comunităților afectate.
În timpul călătoriei mele în CI, am explorat conceptul de NVC (Comunicare Nonviolentă), un instrument puternic care a evidențiat modul în care limbajul folosit de colonizatori poartă adesea violență încorporată, infiltrându-se în discursul nostru de zi cu zi. Această realizare a subliniat importanța reevaluării și remodelării normelor noastre lingvistice. În plus, am avut privilegiul de a explora perspectivele profunde ale lui Thomas Hubl, a cărui muncă se concentrează pe înțelegerea și abordarea traumei colective, atât la nivel individual, cât și societal.
Ca student CI, am considerat că abordarea pe bază de invitație a fost deosebit de edificatoare. Această metodologie m-a încurajat să pornesc într-o călătorie de auto-explorare în timpul sesiunilor, creând un spațiu sigur unde am putut confrunta și procesa orice emoții sau experiențe care apăreau. Prin acest proces introspectiv, am devenit conștient de prezența traumei colective și generaționale în sistemul meu nervos, ceea ce m-a determinat să recunosc și să validez moștenirile intergeneraționale care îmi modelează identitatea.
În rolurile noastre ca practicieni CI, devine din ce în ce mai evident că spectrul colonialismului și al violenței sistemice se profilează, impregnând însăși structura interacțiunilor noastre cu clienții. Recunoașterea acestei realități ne permite să cultivăm o sensibilitate și o compasiune sporite față de experiențele celorlalți. Deși s-ar putea să nu împărtășim direct realitățile trăite ale clienților noștri, umanitatea noastră comună asigură că atât practicianul, cât și clientul au capacitatea de a se raporta la momentul prezent. Prin menținerea unui stadiu de auto-raportare, practicienii pot contribui activ la crearea unui spațiu terapeutic sigur și hrănitor, favorizând un mediu propice implicării sociale și vindecării.
Central în practica noastră este înțelegerea faptului că trauma, fie ea individuală sau colectivă, se manifestă în moduri variate. Prin adoptarea unei abordări holistice care recunoaște interconectivitatea minții, corpului și spiritului, ne străduim să sprijinim clienții în călătoria lor spre întregire și vindecare. Acest lucru necesită disponibilitatea de a confrunta adevărurile inconfortabile și de a naviga complexitatea suferinței umane cu grație, empatie, compasiune și acordare.
În concluzie, explorarea mea a NVC și a traumei colective în contextul CI a adâncit înțelegerea mea asupra dinamicilor complexe care modelează interacțiunea umană. Prin cultivarea unei culturi a empatiei, compasiunii și auto-raportării, putem lucra colectiv pentru a crea o societate mai justă și echitabilă. Pe măsură ce continuăm această călătorie de auto-descoperire și transformare, să rămânem dedicați onorării demnității și valorii inerente a fiecărui individ, favorizând astfel o lume în care vindecarea și reconcilierea înfloresc.
